Eu sau ...EL?...Cine traieste?

  Imi aduc aminte de zilele de inceput pe drumul mantuirii cand, fara nici un efort si cu un plus de bucurie,  ma rugam, citeam biblia, posteam, cautam raspunsuri la intrebari zi si noapte, mergeam in calatorii de evanghelizare, etc.  Din toate acestea lucrul care ma intrista cel mai mult cu privire la viata mea de crestin era sa-L multumesc pe Dumnezeu. Poate ca vi se pare socant ca scriu asemenea lucruri, insa acest lucru m-a marcat atat de profund si atat de radical incat mi-a schimbat de atunci toata optica cu privire la actul mantuirii creat in Cristos. Ani de-a randul am incercat  sa postesc mai mult, sa ma rog mai mult, sa “alerg” mai mult crezand de fiecare data ca in aceste lucruri trebuie sa ma desavarsesc ca Dumnezeu, Dumnezeul meu sa fie multumit de viata mea pe acest pamant. Spun ca am incercat, zadarnic, acest lucru, cu tot felul de “arme”, ca doar intr-o zi voi simti din partea Lui multumirea si satisfactia deplina … Versetele  pe care eu insumi le citeam si le gaseam ca drept cerinte stricte in Biblie ma aduceau zi de zi la o stare de oboseala atat de mare si la o desnadejde de neimaginat; ma cufundau intr-un labirint tulburator, de neinteles pentru mintea mea neincercata. Ce vrea El de la mine? Ma intrebam suparat, de ce simt ca nu e multumit si mai mult… de ce vad si aud ca si altii au aceleasi probleme ca si mine? Am intalnit un Dumnezeu atat de pretentios  si de neindurator?... Sau eu nu inteleg bine lucrurile?... ma intrebam. Lucrul care m-a afectat, in mod negativ, cel mai mult in perioada aceea a fost cautarea de adevar la fratii mai vechi pe acea cale. Spun “acea cale”, dintr-un anumit motiv… Chiar daca ajungeam la un raspuns cat de cat multumitor pentru cugetul meu, altii ma readuceau pe drumul nemultumirii si al desnadejdii. Ce vreau sa spun este ca cu cat incercam mai mult sa –I plac Lui Dumnezeu cu atat deveneam mai constient de marea lui  nemultumire cu privire la mine. Imi aduc aminte de perioada aceea de un frate care a venit intr-o zi la mine spunandu-mi ca a visat ceva in legatura cu mine si ca vrea sa-mi transmita ceva: “frate am visat ca erai atat de disperat sa te urci pe o franghie alba care se cobora parca direct din cer si abia daca te clinteai vreo cativa centimetri in fiecare zi… Parca incepusei sa urci pe franghie de vreo 2-3 ani, si spuneai ca vrei sa urci pana la cer neaparat…, dar nu urcasei decat vreo 2 metri si franghia era atat de lunga, parca fara de sfarsit…” Va dati seama de disperarea care m-a curpins atunci, cand de fapt mi se confirma ceea ce stiam si eu: tardivele mele incercari  de a-I place Lui Dumnezeu! Nu imi aduc aminte sa fi fost un proces spontan de trecere  dintr-o parte in alta, sau sa-mi aduc aminte cand anume a fost momentul maxim de revelatie, dar vreau sa spun ca tot ceea ce a urmat dupa momentele acelea m-a schimbat ireversibil in… crestin! De ce spun asta? Pentru ca pana atunci, prin faptul ca incercam sa-I plac Lui Dumnezeu ma plasam fara stiu in respectarea Legii Lui Dumnezeu. “Insa celui ce lucreaza, plata cuvenita lui i se socoteste nu ca un har ci ca pe ceva datorat” rom4:4. Iar respectarea legii imi aducea osanda. “pentru ca Legea aduce manie…” rom.4:15. Nu a fost o preschimbare radicala ci o trecere lenta, de parca Dumnezeu Insusi se lupta cu mine si nu ma infrangea. Cu timpul am realizat lucrul care defineste crestinul si care arata ce inseamna crestinismul in viata de zi cu zi, poate cel mai mult, pentru ca fara acest lucru nu te poti numi crestin: “Pe cand celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ai este socotita ca neprihanire.” Rom.4:5. Ce mare eliberare! Cata bucurie! Ce mare pierdere pentru cel ce nu a cunoscut HARUL acesta prin Isus Cristos! Un om nascut orb din nastere nu are cum  sa realizeze cu adevarat ce mare pierdere este lipsa de lumina, ci doar asista neputincios la  criza lipsei ei… Tot asa un om care nu a cunoscut niciodata harul mare capatat prin credinta nu realizeaza pierderea imensa din viata lui decat in masura in care isi descopera propria neputinta in a face fata cerintelor stricte ale Legii Lui Dumnezeu. Haideti sa va exemplific: Nu vi s-a intamplat niciodata sa incercati din rasputeri sa respectati o anumita porunca si sa nu aveti parte decat de desnadejde?... Si apoi nu vi s-a intamplat tot asa ca, atunci cand va gandeati cel mai putin, sa va treziti ca ati respectat  aceeasi porunca a Lui Dumnezeu fara nici un efort, fara sa va dati seama cum, dar sa constatati cu uimire – “asta numai Dumnezeu a putut face posibil acest lucru” ?...  Iata puse fata in fata respectarea Legii Lui Dumnezeu de catre noi, in prima ipostaza si respectarea Legii Lui Dumnezeu de catre Cristos insusi in noi in cea de-a doua!... Ce se mai poate adauga. Nimic! El cere si… tot el indeplineste – acesta este harul pe care l-am primit. Daca l-ati primit, intr-adevar!... Daca nu…, atunci rogu-va cautati-l neincetat, nu aveti liniste, pana nu-l primiti!...